Iarna cu povesti englezesti

Titluri din colecţia Usborne Books

Am descoperit farmecul poveştilor englezeşti  pentru cei mai mici odată cu participanţii de 2-3 ani de la cursul Let’s Play English din 2014/2015, unde am împletit cuvintele cu muzica şi activităţile creative. Am rămas cu nostalgia lor.

Dar aşa cum se întâmplă când ceva îţi rămâne în suflet, poveştile englezeşti au revenit, prin intermediul unor cărţi frumoase, primite de la un pasionat furnizor al minunatelor cărţi Usborne- cărţi nu doar de citit, ci chiar de colecţie. Ele îşi vor găsi drumul spre copii şi spre ateliere de poveşti. Le recomand părinţilor care vorbesc limba engleză şi citesc copiilor seara.

Pentru început, aleg două cărţi pentru copii de 2-4 ani.

OLD MOTHER HUBBARD

Cea cu atmosfera cea mai plăcută, aşa cum ne place să fie poveştile iarna, este Old Mother Hubbard, repovestită de Russell Punter, cu grafică de Fred Blunt, în linii simple şi culori pastel. Porneşte de la celebra poezie pentru copii . Dacă vă amintiţi, o bunicuţă găseşte dulapul gol şi nu are ce să-i dea căţelului de mâncare. Dar de aici încolo, rimele şi sonorităţile cuvintelor declanşează un joc absurd, conform căruia bunicuţa îl găseşte pe căţel făcând cele mai incredibile lucruri când ajunge acasă- lucruri mai degrabă omeneşti şi uşor absurde în contextul respectiv, şi  tocmai de aceea amuzante. Umorul specific englezesc.

Povestea de acum e altfel, are morală. Bunicuţa nevoiaşă merge cu căţelul ei cel lihnit de foame la magazin, după mâncare, dar ajunsă acolo, descoperă că şi-a uitat portofelul acasă, tocmai când bietul ei căţel saliva de poftă. Când să iasă din magazin, un hoţ dădea să fugă cu banii furaţi de la proprietarul magazinului. Dar se împiedică de lesa căţelului şi cade lat. Banii sunt recuperaţi, iar proprietarul îi recompensează pe bunicuţă şi pe căţel cu mâncare pe săturate, astfel că dulapul lor va fi de acum burduşit cu bunătăţi.

Povestea e frumoasă, cu un aer de bunătate şi omenie, iar rimele plăcute, muzicale, fiindcă, precum în poezia de la care porneşte, şi această istorie este în versuri. Scurte şi simpatice. Imaginile ne transportă în casa bunicuţei, în dulapul căreia şi-a făcut casa un păianjen. Inţelegem de ce. Copiii adoră astfel de detalii.  La final sunt şi nişte joculeţe, tip puzzle, pentru copii mai măricei, dar întrucât cartea va fi citită cu părinţii, descifrarea nu pune probleme. Poate ne va înmuia un pic inima înainte de Crăciun şi ne vom gândi să facem un mic dar unei bunicuţe singure şi căţelului ei.

A doua carte este despre Omuleţul de turtă dulce.The Gingerbread Man, ilustraţii Elena Temporin, repovestire de Mairi Mackinnon. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când vine luna decembrie fac turtă dulce şi spun această poveste. O ediţie nouă este binevenită, fiindcă voi face iar turtă dulce şi voi spune din nou povestea, poate altfel.

Suntem la fermă, unde locuiesc doi bătrâni singuri fără copii. In povestea de acum îşi fac loc nu doar lucrătorii de la fermă şi animalele, ci şi copiii de la şcoala din apropriere-căci şi ei poftesc la turtă dulce. Dar omuleţul de turtă dulce sfârşeşte mâncat de vulpe, după cum ştim. Mai mult decât atât, este mâncat bucată cu bucată, în văzul tuturor. Eu cu finalul  ăsta nu mă împac, dar asta e povestea- nu dramatizează, dar nici nu eludează finalul  abrupt al omuleţului fugar. Copiii acceptă mai uşor şi poate că aşa va trebui să fac şi eu. Fiindcă povestea este un joc, aşa cum fac copiii cu obiectele, animându-le, atunci când sunt foarte mici. Istoria omuleţului de turtă dulce nu implică nici dramatism, nici cruzime. Este, de fapt, tema păcălitorului păcălit. Omuleţul sfârşeşte păcălit de cineva mai isteţ, vulpea.

Incântătoare sunt imaginile, cu forme simple, conturate pregnant, în culori pastel,  cu un aer proaspăt şi amuzant. Chiar te îndeamnă să le priveşti. Mă gândesc să desenez personajele după modelul acesta pentru atelierul de turtă dulce din decembrie.

Dacă vă interesează cărţile, mergeţi  pe grupul Facebook English Book Bazaar şi le puteţi comanda.

Lectură plăcută!

Muzeul din vis redeschis

Vizită la Muzeul  de artă populară Dr Nicolae Minovici

Dintotdeauna am vrut să vizitez Muzeul de artă populară Dr Nicolae Minovici, dar nu am reuşit până azi, 19 noiembrie 2016. Am vrut când eram adolescentă, apoi studentă şi când descopeream locuri vechi din Bucureşti, când cercetam arhive şi cumpăram cărţi de la anticariat. Ba nimeream în afara orelor de program, ba nu ştiam pe unde să intru, că poarta era încuiată, ba nu era deschis pentru public, ba era în mare degradare, apoi în renovare, ani la rândul. In fine, azi s-a întâmplat minunea.

Am ajuns, cu inima cât un purice. Păţită de atâtea ori, nu mai credeam că o să-l vizitez vreodată. Dar azi era deschis, şi chiar primitor. Am fost îndrumată pas cu pas, prin toată clădirea, şi am vizitat astfel muzeul  meu din vis.

Muzeul de artă populară Nicolae Minovici, privit din parc

Muzeul este restaurat, curat, luminos, îngrijit. Am văzut, fără să ştiu dinainte, desfăşurată în toată clădirea, expoziţia Fraţii Minovici-pionierat medical şi univers spiritual, despre care, curios, nu scrie în materialele informative despre muzeu pe care le-am primit la plecare. Sinceră să fiu, mă interesa colecţia de artă populară şi pe ea o căutam, pas cu pas. Am găsit câteva exponate, pe care le-am admirat din tot sufletul: icoane pe sticlă cu Sf Haralambie, ulcele, candelabre de lemn.  In fiecare cameră erau reproduceri mari cu aranjamentul iniţial al camerelor, iar regretul meu tot creştea, întrucât în jur nu era nimic ca acolo.  In vechea sufragerie se afla acum o expoziţie despre tatuaje, pe care am sărit-o, subiectul nu mă pasionează, deşi tema l-a preocupat pe Nicolae Minovici. Mi s-a spus că restaurarea este la început, apropo de exponate,  dar că în niciun caz ele nu vor mai fi agăţate pe pereţi, ca la început, fiindcă “UE nu ne lasă să batem niciun cui”.

Basoreliefuri bogate împodobesc clădirea, acum restaurate

Asta va fi o provocare, fiindcă ştergarele, rafturile, scoarţele, străchinile, toate -aşa sunt gândite de ţăranul român, în legătură cu pereţii, să fie agăţate, atârnate, expuse,  iar Nicolae Minovici,  arhitectul şi decoratorii săi au gândit la fel, după cum putem vedea în reproducerile originale, expuse în fiecare cameră. In vremurile de atunci, pereţii sunt plini de obiecte aranjate frumos. Odată închise în vitrine de sticlă, ca cele de acum, frumuseţea detaliilor şi conceptul casei- muzeu se vor pierde. Muzeul era o casă, în fiecare cameră, inclusiv pe verandă, se aflau obiecte de artă populară, adunate cu dragoste. Dacă această concepţie de casă dispare, dispare sufletul  şi specificul acestui loc, devine un muzeu ca oricare, un muzeu cu obiecte de artă populară cum sunt peste tot, chiar dacă nu în clădiri aşa de frumoase.

Clădirea are legătură cu conţinutul, iar conţinutul cu clădirea-în acest caz.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu grădina, cu livada, fiindcă şi ele  făceau parte din conceptul iniţial. Nicolae Minovici avea pomi, legume, păsări, stupi în jurul casei, pe terenul cumpărat în acest scop, iar produsele le folosea pentru a ajutora cerşetorii şi nevoiaşii. Nimic întâmplător, şi aceste proiecte făceau parte din concepţia lui. Mie una mi se pare o viziune strălucită, organică. Era un loc care funcţiona, nu era doar o clădire frumoasă, construită cu artă. Nu întâmplător, Nicolae Minovici a donat această avere personală, oraşului. A vrut ca locul, casa şi imprejurimile, să rămână funcţional şi întru totul pentru oraş şi locuitorii săi.

In acest moment, au loc lucrări în parc, am înţeles  că se pune gazon. Am vrut să văd Casa Grădinarului, dar mi s-a spus că e o casă goală, cu nimic în ea şi nu am ce să văd. Dacă aş putea, aş face un proiect ca toate acestea să recapete viaţă: livada, grădina, mica fermă de păsări, stupii. Ar reprezenta astăzi un loc important de educaţie pentru copii şi, în general, pentru orăşeni, la margine de Bucureşti. Produsele s-ar putea exploata cu folos, aşa cum a făcut întemeitorul locului.

Gazon găseşti peste tot, dar ce a făcut Minovici aici, nu. Nota de unicitate dă personalitate unui loc, iar pentru a fi păstrată merită luptat. Unul dintre paznici m-a invitat insistent să văd sala de conferinţe. OK, am văzut-o, o sală de conferinţe decentă, construită sub pământ. Dar nu ea va aduce turişti. Recunosc, e utilă, dar nu suficientă.

Expoziţia Fraţii Minovici- pionierat medical şi univers spiritual

Am privit cu mare interes expoziţia Fraţii Minovici-pionierat medical şi univers spiritual, construită impecabil, cu toate informaţiile, în română şi engleză. Ar fi fost util un mic catalog, merita, sunt multe informaţii, multe obiecte, diverse conexiuni, pe care inevitabil le uiţi, mai ales dacă nu faci fotografii, fiindcă e scump. Sunt obiecte personale, dar şi de specialitate medicală. Sunt documente de epocă, cărţi, hărţi, diplome, certificate, fotografii. Sunt obiecte vechi conservate incredibil. Am admirat o maşină de scris de la începutul sec 20, splendidă, alături de o geantă medicală. Am descifrat cu uimire Harta sifilisului la anul 1909, în cadrul căreia judeţul Roman era focarul numărul 1, urmat de judeţul Suceava- oare de ce? Poate o să aflu cândva. Am descoperit cu plăcere numele lui G. Ionnescu-Gion, pe o carte veche cu titlul Doftoricescul meşteşug-aş citi-o cu mare interes. Apoi am privit stetoscoape din lemn, cine ar fi crezut?, microscoape nemţeşti- bijuterii ale tehnicii, un aparat foto marca Zeiss Ikon, din metal, piele şi sticlă, făcut la Dresda în anii 20-30- am rămas în admiraţia tehnicii vechi.

Ce am mai văzut? Statuete sfeşnic-o poezie, o călimară de birou în formă de bol de cristal, alta din sticlă şi metal, diploma acordată lui Gheorghe Marinescu de The Medico-Chirurgical Society of Aberdeen, în 1909- oraş din Scoţia unde am fost şi eu; ce legături incredibile pot face oamenii luminaţi între ţări. Văd şi o diplomă de la Universitatea din Buenos Aires, acordată tot doctorului Marinescu şi mă întreb- oare mai ştie cineva de această personalitate, în afară de lumea academică şi ştiinţifică? Descopăr cu uimire semnăturile lui Carol I şi Ferdinand I pe documente. Mă uit cu interes la fotografii, corespondenţă, certificate, medalii, partea pe care o săream când eram copil, dar care îmi place atât de mult acum, când trecutul are un înţeles.

Spitale dispărute- expoziţie în parcul muzeului

Privesc cu emoţie clădirea primului institut medico-legal din zona Balcanilor, apoi văd cu tristeţe fotografia cu demolarea sa integrală, în anii 1984-1985, ani negri pentru patrimoniul din România. Ceasuri de buzunar, ace de cravată, tabacheră de argint, trusă de bărbierit, sticlă de colonie, cană argintată, bloc notes sec 19, suport mine de creion, cutie de tablă Capşa, cutii de tablă pentru chibrituri, sec 19-  văd că tabla era la loc de cinste; multe obiecte au dispărut, ori s-au transformat. Cine îşi mai dă cu colonie, cine mai are trusă de bărbierit cum erau pe vremuri ,cu tot tacâmul, tabacheră- aşa avea şi bunicul meu…? O altă lume stă aici închisă în vitrine şi aşteaptă să fie descoperită. Pentru a da viaţă obiectelor e nevoie de imaginaţie, dar şi de istorii despre cei care le-au folosit.

Este ceea ce s-ar putea face în camera cu monitor video unde o domnişoară tot spune un text cu generalităţi despre muzeu, în cadru fix, pe fundalul clădirii. Aici ar fi locul nimerit să vedem colecţia de artă populară menţionată în pliante, cum arăta casa la început, livada, grădina. Aş fi curioasă ce pomi erau cultivaţi, ce flori, ce legume-tot acest proiect aş vrea să-l aflu, cu cât mai multe imagini şi detalii. Aş vrea să îi cunosc pe cei care au construit casa, planurile lor, aş vrea să văd cum arăta colţul acesta de oraş la început de sec 20, când iarna se auzeau lupii urlând. Mi-ar face mare bucurie să stau câteva clipe în faţa unui filmuleţ de epocă, m-aş simţi transportată în timp. Trezită la realitate, aud două doamne franţuzoaice care solicită imperios suveniruri- capitol la care, de asemenea, stăm prost, deşi industria noastră creativă ar avea ce să facă, lucruri frumoase şi utile.

Muzeul privit de la şosea, intrarea după colţ

Materiale de informare

La plecare, m-am bucurat să primesc materiale de informare, ceva rarisim în muzeele din Bucureşti, din păcate. Intrucât sunt o împătimită a muzeelor şi am văzut multe, atât în România cât şi în Europa, şi  chiar în Asia,  fără să vreau, le privesc  critic.

Imi amintesc că un flyer modest al unei expoziţii berlineze My abstract world dintr-un la fel de modest muzeu, prin dimensiunea colecţiei sale, Collectors Room Berlin, se deschidea cu  vorbele Welcome: Bun venit. Frumos, te simţi primit cu căldură.  Era o mică introducere care prezenta expoziţia într-un stil accesibil, prietenos, cât şi serviciile pe care le oferea muzeul: băuturi ( a selection of beverages in the galleries; nu ştiu cum reuşeau), o aplicaţie muzicală interactivă, alte expoziţii on display, programe pentru public: adulţi, copii şi adolescenţi. Se încheia aşa: “ As ever, there’s a lot to see and do at Collectors Room”.  Deci nu numai de văzut, ci şi de făcut. Ce să zic, food for thought.

1.Pliant despre reabilitarea şi consolidarea Muzeului Dr Nicolae Minovici , în română şi engleză, care reia pe scurt, şi cu destule greşeli de tipar din păcate, într-un stil arid şi excesiv detaliat, apropo de exponate de artă populară (despre care nu mai afli altundeva  în muzeu nimic), prezentarea din pliantul mare. Informaţiile se referă la colecţia muzeului, pe care însă nu o vezi  expusă în muzeu: cele 200 de ouă încondeiate, textilele şi accesoriile lor, ceramica- din care sunt prezentate câteva obiecte. Totuşi, pe care într-un fel eşti invitat să o descoperi, măcar virtual aş fi sperat, fiindcă altfel ce să faci cu această informaţie despre ceva ce nu vezi?

2. Pliantul mare Reabilitate şi consolidare Muzeul Nicolae Minovici cod SMIS 15748 oferă informaţii mai numeroase, despre clădire, despre proiectul de restaurare, colecţia de artă populară, importanţa muzeului şi o biografie a întemeietorului, dr Nicolae Minovici. Un material util.
3. Trei cărţi poştale ilustrate, cu o frumoasă fotografie a celor trei fraţi Minovici; o imagine a verandei în anii 30, cu toate obiectele care o decorau, şi o fotografie de azi  a faţadei muzeului, văzută dinspre poartă. Suvenir.
4. Program de evenimente pentru luna noiembrie la Muzeul Municipiului Bucureşti şi muzeele satelit-foarte util, dar dacă ştii unde sunt locurile, altfel nu ai nici hartă, nici date de contact (telefon, adresa site, pagină Facebook). Iar dacă eşti turist străin, nu ai acces la aceste informaţii, fiindcă nu ştii limba locală. Ca turist străin, Capitala rămâne doar un loc de explorat pe dinafară, pe străzi. Poate şi prin câteva muzee mai cunoscute, care au explicaţii în  limbi de circulaţie, fiindcă  sunt prezentate pe hărţi şi în ghiduri turistice. Nu afli acolo însă despre expoziţii, spectacole, dezbateri, concerte, de fapt, nu afli nimic despre viaţa culturală de azi a oraşului.
   

   Din curte, se vede Muzeul de artă apuseană, cât şi o clădire banală, lipită de el, care strică toată perspectiva.

 

In concluzie, e un început bun la Muzeul  de artă populară  Dr. Nicolae Minovici şi mă bucur. A meritat aşteptarea mea de o viaţă. Dar mai sunt multe de făcut pentru ca acest loc, născut din formidabila viziune a unui medic îndrăgostit de artă, de oraşul şi oamenii săi, să capete viaţă şi să fie aşa cum îşi doreşte echipa care îl conduce acum: “o creştere cu 100% a numărului de turişti”.

Gardul care înconjoară clădirea, o bijuterie în lemn

Baiatul care a redescoperit desenul

Am observat că F. era mai mare decât ceilalţi copii veniţi la atelier. Nu mi-am făcut probleme, expoziţia de grafică şi povestea lui Eugen Ionescu se adresau oricărei vârste. Dar am devenit curioasă, iar, pe de altă parte, m-am bucurat. Eram curioasă să aflu resorturile intime ale prezenţei lui, ce anume îl interesa în mod particular. Şi m-am bucurat că oferta noastră devenea astfel atât de generoasă.

 

Am poposit, pentru început, în faţa a trei dintre lucrările de grafică ale lui Alechinsky inspirate de textele lui Ionescu, dar şi de hârtia de corespondenţă folosită de el, în tonuri de alb- gri- bej, cu ştampile roşii,  cu grafie în peniţă, cu cerneală maro ruginie,  cu volute de litere şi cifre, o lume care se deschidea spre tine, cu cât o priveai mai de aproape şi mai atent. Am interpretat ceea ce vedeam, deloc abscons, abtract sau complicat- un clovn, un chip “ca de cosmonaut” şi o mână ca un animal cu ochi de foc, un alt chip asociat cu animale- urs polar, cer şi lună. Liniile se desfăceau spre noi şi ne ofereau poveşti, care îi încântau pe copii. Tot ceea ce părea la început, abstract, închis şi încifrat se desfăşura ca un evantai plin de sensuri.  Desene construite simplu, doar din meandrele liniilor negre ale tuşului. O lume atât de apropiată de cea a copiilor, cărora le place să mâzgălească cu creionul pe hârtie, lăsându-şi imaginaţia şi mâna libere. Conduse doar de fantezie.

Prinsă de poveste, de desfăşurarea micului spectacol cu zeci de păpuşi din hârtie identice am uitat de el, de F. Dar cumva, cu al 7-lea simţ, ştiam că este acolo. Era la fel de atent şi prezent ca toţi ceilalţi copii şi părinţi.

Apoi, după poveste, copiii au desenat, dând viaţă, prin linii în tuş negru, personajelor poveştii. Intr-un fel, aşa cum făcuse Pierre Alechinsky cu grafica sa. Iar F. a rămas acolo, chiar după ce  plecaseră ceilalţi copii. Era captivat de jocul formelor pe hârtie. Redescoperise bucuria desenului.

Reproducere din catalogul expoziţiei

“La şcoală, profesoara i-a spus că nu desenează frumos. Şi nu a mai desenat, deşi îi plăcea atât de mult. Acum văd că se bucură iar să deseneze. Astfel de expoziţii ar trebui vizitate de profesorii de artă cu clasa, ca să înţeleagă in primul rând ei că nu există un singur fel de Frumos.”

Da, şi că arta contemporană are multe stiluri- completez eu în gând. Dar este arta contemporană cunoscută în şcoală? Merg şcolile în galeriile de artă contemporană, văd copiii grafică, gravură, tapiserie, instalaţii, lucrări în sticlă, etc?  Iată, arta contemporană face minuni cu un copil, într-un caz specific, ca o terapie estetică. Insă face minuni şi cu toţi ceilalţi, mai mici, care s-au bucurat entuziast de ea.

Şi mai mă gândesc la ceva. Un muzeu îti oferă nu doar lucrări de artă de privit, în cazul nostru, ci pur şi simplu, o experienţă.

Coperta catalogului expoziţiei de la Muzeul Naţional de Artă al României

Articolul face referire la atelierul Poveşti in alb şi negru, povestea Şi tu eşti Jacqueline!, după Eugen Ionescu, din cadrul expozitiei de grafică Pierre Alechinsky şi scriitorii, organizată de Delegația Valonia-Bruxelles / Délégation Wallonie-Bruxelles à Bucarest si Muzeul Național de Artă al României, împreună cu Artelier D, Proiecte pentru copii.