Eminescu, 2 comori găsite

Versurile nou descoperite dezvăluie un poet viu, proaspăt,  iar scrisorile ne arată ”un om pe care îl putem înțelege și iubi”.

Poezii noi

In numarul 1 (82) din 1991 al revistei Manuscriptum, istoricul literar Petru Creția a publicat un mănunchi de poezii inedite ale lui Mihai Eminescu. ”Și nu este vorba de niște rămășite de ordin secundar, adiacent ori documentar, ci, în cele mai multe cazuri, de mare poezie”, spune Creția.

0c887bd4f39c6c2c94091a2b137934e7-6100348-1000_1000

 

Scriitorul Mircea Cărtărescu selectează 31 dintre ele, prefațând un compact-disc în rostirea actorului Marcel Iureș, în ediția ”Vis și alte treizeci de poeme necunoscute”, apărută la Casa Radio, în 2011.

Cărtărescu îl numește pe Eminescu ”renascentist, manierist, barochist, romantic și, prin viziunea care unifică toate aceste căi, modern, modern în toată puterea cuvântului”.

Din această perspectivă, putem spune că în poezia Floare de tei răsună Lucian Blaga din volumul La cumpăna apelor din 1933, deopotrivă cu întreaga poezie modernă românească.

 

image-2012-01-12-11176219-41-mihai-eminescu-vis-alte-treizeci-poeme-necunoscute

Compact-disc însoțit de cartea cu texte, Editura Casa Radio, 2011

 

Să-l ascultăm și să-l citim.

https://www.youtube.com/watch?v=dRYkJb09tc

Marcel Iureș recită Floare de tei.

 

Floare de tei

 

Floare de tei,

Cât de curând te treci

Ochilor mei lucind

Te-i arăta pe veci.

 

Floare de crin,

Eu pururi am gândit

La ochiul tău iubit

De raze plin.

 

Floare de măr,

Copilă doar erai

Și de pe-atunci aveai

Aur în păr.

 

Flori de cireș,

Cine te-a pus cândva

Plutind în calea mea

Dulce să ieși?

 

Floare de mai,

Cine te-a pus să vii

Dacă mereu mai ai

Ochii tăi mari și vii.

 

Floare de fag,

Doina cântându-mi-o

Reamintindu-mi-o

Sună cu drag.

 

Floare de corn,

Dulce vestindu-mă,

Întinerindu-mă

Sună un corn.

 

Floare de șes,

Ești al cetăților

Singurătăților

Vis și eres.

 

Floare de lunci,

Oare de mult s-a dus

Steaua către apus?

Încă de-atunci?

 

Floare de lac,

De-atunci cuprins de chin

Eu sufăr și m-alin,

Sufăr și tac.

 

Floare de lan,

De-atunci te văd venind

Și blândă surâzând,

An după an.

 

Floare de deal,

Unde te-ai dus de-atunci

Din codri și din lunci

Pe-al lumii val?

 

Floare de plai,

Codrii și undele

Dulce pătrunde-le

Cu al tău rai.

 

Floare de văi,

Rămâi în calea mea,

Mângâie jalea mea,

În ochi îmi stăi.

 

Floare de stânci

Tu pleci, și-ades te chem

Cu cântec și blestem

În văi adânci.

 

Floare de munți,

Dintre păduri de brad

Pururi izvoare cad

Palidei frunți.

 

Floare de drum,

Care te-nduri pe-atât,

Ș-atuncea te-am iubit,

Atunci ș-acum.

 

Floare de vad,

Asemeni zorilor,

Căderii florilor

Stelele cad.

 

Flori de mormânt,

În taina serilor

Am dat durerilor

Aripi de vânt.

 

Lună ce treci,

Crengile, frunzele

Dulce pătrunză-le

Razele-ți reci.

 

[1882, Manuscris 2276, BAR, reprodus după volumul Vis, pagina 53.]

93 de scrisori eminesciene noi

In anul 2000, la Editura Polirom, a apărut volumul revelație Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, conținând 93 de scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu și 15 ale Veronicăi Micle. Scrisorile au fost scoase la lumină prima dată, după un traseu întortocheat, început în 1937. Această bogată corespondență revelează adevărul relației dintre cei doi, în ciuda tuturor speculațiilor critice ale unor biografi.

”Eminescu și Veronica Micle se iubeau  cu intensitate, cu disperare, cu teamă, cu profunzime. Se iubeau chiar și cu lacrimi.” Christina  Zarifopol-Illas

 

1

 

Fragment din scrisoarea trimisă de Mihai Eminescu în data de 31 oct. 1879

”Draga și dulcea mea amică,

/…/

Când gândesc la tine, mi se umplu ochii de lacrimi și nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea ce de o mie de ori ți-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care este izvorul fericirii și a lacrimelor mele, această unică simțire care mă leagă de pământ e totodată și izvorul *îngrijirilor mele .                        *îngrijorărilor

Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume în care fericirea nu poate exista? Este în lume destul loc pentru atâta iubire câtă o avem?”

 

Ligia Eminescu

Grafică de Ligia Macovei, la volumul de Poezii, 1964.

 

Făt-Frumos din lacrimă, un basm în 3D, cu efecte speciale

Am spus astăzi (18 iunie 2014) “Făt- Frumos din lacrimă” de Mihai Eminescu unui grup de copii cu vârste de la 6 la 10 ani. Am avut puţină teamă în suflet, ştiind că în topul lecturilor este, mai ales, Marele Nate. Dar m-am înşelat. Copiii au fost absolut fascinaţi de basmul atât de special al lui Eminescu. Cu această ocazie, l-am recitit atent.
Viziunea lui Eminescu este cinematografică şi extrem de modernă. Cu o redare „3 D”, plină de efecte speciale. Mama Pădurii şi mersul ei halucinant prinsă în piuă; urmărirea lui Făt- Frumos de către Genarul furios; prefacerea feciorului de împărat în praf şi pulbere, apoi în izvor şi revenirea la înfăţişarea umană; neliniştea scheletelor din pustiu şi transformările fizice dramatice ale personajelor.
Eminescu are capacitatea rară de a transpune plastic în cuvinte, transformări fiziologice care astăzi sunt redate cu ajutorul tehnologiei video, prin setarea fast forward, de exemplu îmbătrânirea, moartea, putrezirea.
” Ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi incheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşă se făcuse vânătă, mâna- grea ca plumbul şi rece ca sloiul de gheaţă.”
Basmul este, prin excelenţă, un teritoriu al acţiunii şi al faptelor, de asemenea, al convenţiei şi şabloanelor. Se dau puţine detalii descriptive, iar emoţiile personajelor sunt exprimate concis: „plângea” sau „râdea”. Pentru Eminescu însă, basmul este un teritoriu al unor puternice descărcări emoţionale şi al unor detalii fizice, naturale, geografice şi umane extrem de personale.
In „Făt- Frumos din lacrimă”, lacrima nu este doar semnul că împărăteasa a rămas însărcinată, ci şi al unor trăiri afective profunde, atât ale femeilor: mama lui Făt- Frumos, sau viitoarea sa soţie, Ileana, cât şi ale bărbaţilor, la fel de emotivi şi naturali, precum Făt- Frumos însuşi şi fratele său de cruce: „ Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi.” Acest fel nereţinut de exprimare a emoţiilor dă basmului adevăr şi forţă. Copleşită de tristeţe şi rămasă fără lacrimi, Ileana este aproape oarbă, în aşteptarea anxioasă a soţului ei: „Ochii ei, două izvoare secate, încetase a mai vărsa lacrimi.” Odată cu sosirea acasă a celui iubit, se întâmplă minunea, ca deseori în viaţă: „A doua zi, deşteptată, ea vedea….”

 Insemnarile sale germane sunt notiţe de la cursurile de istorie de la Universitatea din Berlin, despre istoria Europei. "Spiritul care vrea să cuprindă şi să pătrundă totul."

Insemnarile sale germane sunt notiţe de la cursurile de istorie de la Universitatea din Berlin, despre istoria Europei. „Spiritul care vrea să cuprindă şi să pătrundă totul.”


Intregul episod este un poem despre lacrimi, „florile durerii”, „curate ca diamantul”, conţinând şi o legendă despre lăcrămioare: „florile triste şi tulburi se-nălbiră ca mărgăritarul strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele de lăcrămioare.”
S-ar putea face o fişă bogată a personajelor, pornind de la emoţiile şi exprimările lor: tristeţea depresivă a tatălui lui Făt- Frumos care îl împinge la războaie şi duşmănii, nefericirea soţiei sale şi apoi bucuria ei exuberantă, când i se naşte fiul; voioşia lui Făt- Frumos, care cântă din fluier şi face pace imediat cu fostul duşman al tatălui său; furia Mamei- Pădurii, care ajunge să transforme, adrenalinic, geografia înconjurătoare (interesant, nu-i aşa?): „Şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până se făcu nevăzută în depărtarea nopţii”. (Multe dintre utilajele contemporane, de defrişat păduri sau de forat tuneluri ori puţuri în stânci seamănă cu Mama- Pădurii în izbucnirile ei furioase).
Mersul, deplasarea, pe jos ori călare, are la Eminescu virtuţi cinematografice. Vedem, odată cu obiectivul său, cum se mişcă rapid peisajul şi cum vibrează fiinţele odată cu el: „Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; „Mergeau aşa de iute, încât i se părea că pustiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc”.
Iarăşi ceva interesant în acest basm atât de personal: nuanţele de temperatură. In general, în basm, anotimpurile sunt descrise sec şi sumar: e frig sau cald, cu manifestările tipice, arşiţă, ninsoare, etc. Eminescu pare că poartă un senzor caloric cu el şi ne dă detalii subtile despre peisaj sau oameni în relaţie cu mediul, din acest punct de vedere: „arbori înalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare”. De abia azi, când am simţit cum e să nu fie umbră, înţelegem mai bine ce spune Eminescu prin „arşiţa dogoritoare a zilei”, „nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului”, „umbriul izvor”.

O revistă importantă de restituiri literare, editată de Muzeul Literaturii Române. Un muzeu care astăzi trece prin clipe grele, laolaltă cu manuscrisele sale preţioase. In acest număr, din 1983, din colecţia mea personală, sunt restituite şi comentate insemnări germane ale lui Eminescu.

O revistă importantă de restituiri literare, editată de Muzeul Literaturii Române. Un muzeu care astăzi trece prin clipe grele, laolaltă cu manuscrisele sale preţioase. In acest număr, din 1983, din colecţia mea personală, sunt restituite şi comentate insemnări germane ale lui Eminescu.

S-ar putea scrie, iarăşi, un studiu complex, despre lumină şi umbră, ori despre feluritele înfăţişări ale apei: lac, mare, izvor, în acest basm.
Datorită efectelor speciale, azi ştim cum se poate vizualiza o senzaţie de acest gen: „Făt- Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite”. Sau o scenă de violenţă şi moarte, precum aceasta: „C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i rispi creierii.” Fascinant este însă că el exprimă aceste efecte numai prin cuvinte, cu o forţă şi un adevăr al imaginilor unice în literatura noastră.

La fel de importantă mi se pare, dincolo de aceste efecte şi de forţa vizuală a imaginilor, frumuseţea din acest basm. Eminescu ne descrie o lume frumoasă, a gesturilor delicate între îndrăgostiţi, a păcii (Făt-Frumos face pace cu duşmanul de-o viaţă al tatălui său, punând capăt războiului dintre două împărăţii), a naturii exuberante, a pădurilor stufoase, a apelor adânci. In acelaşi timp, este şi o lume a viziunilor spirituale, menite să ne îmbogăţească sufleteşte, cuvânt de cuvânt:
„Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe Sf. Petre, care, mergând în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt- Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul lui Sf Petre se risipi în depărtare, şi nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât, dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ai fi crezut că soarele apune! El înţelese minunea învierii sale (nota mea: Făt-Frumos este adus la viaţă chiar de către D-zeu, după ce se prăbuşise din înaltul cerului) şi îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.”

Citind acest basm, pătrunzând în lumea sa plină de natură şi mister, ne simţim mai bogaţi şi mai frumoşi. Căpătăm puteri, precum Făt- Frumos după ce înghite licoarea magică.
Mă bucur că am spus copiilor, cu ocazia lui 15 iunie, o zi cu semnificaţie în calendar, basmul „Făt-Frumos din lacrimă”. Nu le-am vorbit în niciun moment despre cât de mare scriitor este Mihai Eminescu, ci le-am oferit şansa de a-l descoperi.