Ce ne învaţă florile

„Ghiocelul”  lui H. Chr. Andersen este o poveste înduioşătoare despre destinul unei flori aparent fragile, care se dovedeşte, la fiecare sfârşit de iarnă şi început de primăvară, cea mai puternică dintre toate.  Ea înfruntă frigul, străpunge bariera rece a zăpezii şi iese afară, la lumină. In povestea lui Andersen, floarea este culeasă de o fată şi sfârşeşte presată între file, ca semn de carte. Este un simbol al destinului florilor de a se împleti cu cel al oamenilor. Dincolo de asta, Andersen se dovedeşte şi un atent observator al vieţii plantelor şi al transformărilor prin care trece bulbul de ghiocel. Bulbul este, de fapt,  fântâna care dă  viaţă ghiocelului.

Intr-un manual de Botanică din 1934, Ion Simionescu spune despre ghiocel : »Frunzişoarele ies dintr-un bulb în care planta şi-a îngrămădit încă din anul trecut materii hrănitoare. Apa provenită din topirea omătului face ca clopoţelul-cum mai este numit- să poată suge cu rădăcinile numeroase ce le are sub ceapă, cele necesare pentru hrănire. Căldură are îndeajuns, căci frunzele arborilor căzute de toamnă îi ţin de cald. Având căldură, apă şi hrană, cele două frunzişoare ies degrabă din pământ. »

Ghiocei, 3 martie 2014

Ghiocei, 3 martie 2014

Deci acesta este secretul ghiocelului. Aşa se explică de ce poate răsări în condiţii vitrege, atunci când este încă frig şi zăpadă. Aflăm astfel de lucruri importante despre plante dintr-un manual care acordă amănuntelor şi scurtelor poveşti despre ele un loc fundamental. In felul acesta plantele capătă viaţă, au personalitate, sunt distincte şi ne fascinează. Ne devin cu atât mai dragi. Nu in ultimul rând, ştiinţa studierii lor devine o plăcere. Nimic arid, nimic sec, nimic prea abstract şi inutil. Totul se leagă, capătă culoare şi sens. O mare diferenţă faţă de manualele noastre din prezent, pline de termeni tehnici şi abstracţi şi care nu vorbesc de plante în particular, ci doar în general. Cum să vorbeşti unui copil despre plante în general ? Este ca şi cum ai cumpăra un buchet de flori  fără să-l vezi, fără să-l miroşi, fără să-l cercetezi de aproape.

M-am întrebat de multe ori dacă această pasiune pe care o am pentru natură, în special pentru plante, este învechită, precum dragul meu manual de Botanică din 1934, (găsit în copilărie, într-un cufăr din pod, la bunici , exact ca în poveşti), sau reprezintă în continuare o preocupare a lumii înconjurătoare. Acum doi ani o prietenă din Anglia mi-a adus în dar o carte frumoasă, A Little Guide to Wild Flowers, scrisă pentru copii, ilustrată minunat, vorbind pe scurt, cu farmec, despre flora din această ţară, în care se regăseşte şi ghiocelul. O carte care reprezintă un proiect de educaţie, de Artă şi Ştiinţă, iniţiat de o grădină botanică : Eden Project.

guide to flowers
A Little Guide to Wild Flowers

Aveam să aflu că în Anglia-de fapt în toate ţările regatului, şi în general,  în Europa, studiul naturii este o parte importantă a educaţiei, şi nu numai la orele de biologie. Iar la aceste ore mersul în natură şi cunoaşterea plantelor reprezintă o prioritate.

Iată ce spune un profesor englez : « Ca profesor de ştiinţe, încerc să îi fac mereu pe elevii mei să fie implicaţi şi motivaţi să înveţe. Când mă uit la natură, văd o fascinantă analogie între legătura plantelor cu animalele pe de-o parte, şi cea a profesorilor cu elevii, pe de altă parte. »

http://agl-initiatives.org/what-plants-can-teach-us-about-engaging-kids/

Iar într-un scurt filmuleţ, el ne arată, aşa cum ar arăta elevilor săi la o lecţie în aer liber,  cum plantele stabilesc legături cu fiinţele din jur, cum le resping sau le atrag.

http://agl-initiatives.org/what-plants-can-teach-us-about-engaging-kids/

Este extraordinar să te gândeşti că plantele au în codul lor genetic misiunea de a stabili legături cu fiinţele din jur, atât pentru a se apăra, cât şi pentru a atrage atenţia,  a stârni admiraţia, bucuria, plăcerea. Şi poate că nu este deloc întâmplător sau gratuit că noi le atribuim însuşiri morale. Ghiocelul chiar este o floare curajoasă, iar trandafirul una extrem de frumoasă, nobilă şi elegantă, un fel de rege al florilor.

Cu intuiţia artistului, dar pe baza unor atente observaţii din natură, Andersen a scris exact despre acest rol al plantelor, alegând una dintre ele, ghiocelul,  floarea care ne uimeşte pe toţi. A observat-o şi a povestit o întâmplare despre ea, cu graţie şi cu emoţie. O întâmplare care se repetă de mii de ori : naşterea şi moartea unei flori în relaţie cu oamenii.

Ceea ce este particular însă în vremurile noastre o reprezintă nevoia de a proteja plantele. Nu mai culegem flori de oriunde, cu aceeaşi uşurinţă ca acum 20-30 ani sau ca pe vremea scriitorului danez . Devenim tot mai conştienţi de necesitatea de a le proteja, de a ne bucura de ele păstrând o distanţă respectuoasă, fără să le distrugem.

Aceste noţiuni le învăţăm în copilărie şi le ducem cu noi toată viaţa, este ceea ce se numeşte educaţie.

Frumuseţea ascunsă a lui Andersen

Poveştile lui Andersen ne emoţionează, fac să vibreze o coardă sensibilă în noi, în aceeaşi măsură, ne îndeamnă la reflecţie, despre ce este frumos şi urât, bine şi rău. 

“Mulţi oameni povestesc, naraţia constituind una dintre necesităţile spiritual estetice cele mai vechi. Dar câţi se apropie de fiinţe şi obiecte, de flori şi vise, cu atâta delicateţe, cu atâta sentiment al dramei, cu atâta dorinţă de a restabili adevărurile şi dreptatea lezate de convenţiile sociale, precum o face el?” (Zoe Dumitrescu- Buşulenga)

 Ca în cazul atâtor mari artişti, Andersen a fost cucerit de poveşti încă din copilărie. Işi petrecea timpul cu un mic teatru de jucărie pe care şi-l confecţionase, si cu păpuşile facute de el, cărora le croia haine.

 « Era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare și le recita folosindu-și păpusile de lemn drept actori. » O inteligenţă sclipitoare, dar şi un suflet mare.

 Am spus povestea « Fetiţa cu chibrituri » în Ajun de Crăciun, unor copii care nu ştiu ce este sărăcia, cărora dorinţele li se împlinesc cu mare uşurinţă. Am spus-o cu credinţa că această poveste încă ne poate lumina sufletele, aşa cum au făcut-o cele câteva beţe de chibrit pentru micuţa necăjită.

Crăciunul înseamnă altceva decât clişeele de împrumut de care suntem tot mai asediaţi, iar semnificaţia sa autentică poate fi revelată prin intermediul unor poveşti frumoase, care să ne aducă aminte de milă, dragoste, generozitate. Sunt mai numeroşi copiii săraci acum decât în 1845, când a fost scrisă povestea.

In general, lumea celor săraci este departe de noi, ca şi cum s-ar afla pe altă planetă. Nu ne gândim la ea decât rar, în situaţii speciale, şi scurt, fugar. Am aflat despre unii dintre copiii săraci recent şi i-am văzut în fotografii,  datorită proiectului Shoebox- prin care daruri puse în cutii de pantofi, cu lucruri noi sau mai puţin noi, au ajuns la cei care nu au. Astfel ne-am reamintit că în jurul nostru este încă o lume,  cea a copiilor care nu au nimic. Este important ca fetele şi băieţii care au să înveţe să dăruiască, să fie generoşi şi buni la suflet, să aducă puţină lumină şi bucurie.

 Aşa a făcut Andersen, prin poveştile sale. Destinul său este unul excepţional. A fost sărac şi mare parte a vieţii a trăit ignorat. Prin poveştile sale a devenit celebru şi respectat.

Imagine

 « Andersen a fost primul scriitor care nu doar a adaptat original şi valoros poveşti existente, ci a şi creat poveşti care au intrat în conştiinţa publică cu aceeaşi putere mitică precum cele străvechi, anonime. « (Jackie Wullschlager)

 Pe lângă poveştile despre eroi umani, deopotrivă de emoţionante sunt cele despre micile necuvântătoare, obiecte sau fiinţe. Prin acest procedeu literar (insolitare- aruncarea unei lumini proaspete, dintr-un unghi inedit, asupra unor lucruri, fiinţe, teme), Andersen dezvăluie aura de mister şi frumuseţe a lumii, în care toţi şi toate au dreptul la viaţă şi moarte, la frumuseţe şi adevăr.

 Omul de zăpadă din povestea sa trăieşte un ciclu complet de viaţă şi cunoaştere, pe parcursul iernii. Visul său este să vadă de aproape o sobă strălucitoare, fără să ştie că ea întruchipează principiul contrar şi care i-ar putea aduce moartea. Până la urmă, omul de zăpadă se topeşte, odată cu venirea căldurii, fără ca mai apoi cineva să se mai gândească la el. Dintr-o simplă întâmplare, Andersen dă viaţă unei drame eterne, dar o face delicat, aproape cu umor. « Mai presus de orice, a fost un adevărat filosof al basmului, aşa cum puţini sunt pe lume ».

Imagine foto:http://janetboyer.typepad.com

Andersen a fost un observator singuratic de mare acuitate şi sensibilitate.

 « Broasca era urâtă, mare şi jilavă ». Degetica

« Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura » Soldatul de plumb

« Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. » Privighetoarea

« Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a putut să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse. » Răţuşca cea urâtă

« Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen-spuneau ei ; când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea ». Hainele cele noi ale împăratului

« E un ger atât de straşnic încât îmi trosneşte tot trupul, se bucura omul de zăpadă ». Omul de zăpadă

(traducere de Al Philippide şi I. Cassian-Mătăsaru)

  « O casă veche, un om îmbrăcat într-o haină croită după o modă demult dispărută dau copilului care-i vizitează iluzia unei alte lumi, a unui tărâm tainic.Un răţoi mic şi urât din care va ieşi o lebădă, un cioroi amabil, cocoşul curţii cu păsări sunt toţi priviţi cu atenţie şi dragoste, ca şi oamenii, ca şi obiectele frumoase, ca şi cele de rând ale existenţei de toate zilele, fiindcă nimic nu trebuie să rămână fără dragoste pe lume. Oriunde te mişti, descoperi frumuseţea ; chiar cele mai sordide lucruri ale lăzii cu gunoi cer prin Andersen compasiunea, dacă nu afecţiunea, pentru ceea ce au fost ». (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

Pentru Andersen, Arta este o lumină frumoasă, care îmbracă în aburul tainei, întâmplările, fiinţele şi lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că lumea devine mai atractivă, mai elegantă sau mai plăcută, ci ea se încarcă de vibraţie, de emoţie, de interes. Nu înseamnă nici că dramele dispar : moartea îşi are locul ei bine determinat în poveştile sale, exact ca în viaţă. Aceasta le dă autenticitate şi profunzime.

 Se spune că Andersen ar fi transfigurat cazul propriei vieţi în povestea Răţuşca cea urâtă. Din fiinţă săracă şi dispreţuită- precum micul răţoi, a ajuns faimos, preţuit şi respectat, ca lebăda din povestea sa. Este ceea ce se întâmplă cu toate subiectele asupra cărora se apleacă.  Viziunea sa le transfigurează. Iar ele ne rămân în suflet, în ciuda trecerii timpului. Se întâmplă chiar mai mult decât atât. Peste ani parcă le iubim şi mai mult, împreună cu amintirile copilăriei. Frumuseţea lor ascunsă face parte din viaţa noastră. Aceasta este forţa Artei, pe care o reprezintă excepţional, Andersen.

Imagine

foto:http://www.flickr.com/photos/shawnzlea/2096168982/