Cuburi jucăuşe în spaniolă, ca o frişcă bine bătută

Kubik al Teatrului Paraiso este ceea ce îmi doresc mereu sa fie un spectacol pentru copii: să fie joc, dar şi poveste. Să fie inteligent, dar şi sensibil. Să se inspire din lumea copiilor, deci să fie prietenos, dar să îi şi provoace cu lucruri noi, venind din lumea adulţilor şi a teatrului. Să fie tandru şi jucăuş, dar să aibă şi umor, suprize, accidente. Să nu fie ridicol, arătând adulţi prefăcându-se copii, dar să se păstreze totuşi în zona inocenţei şi a ludicului, o zonă fragilă, de graniţă cu ridicolul, dar şi cu graţia. Să nu fie nici prea tehnic,  dar nici prea la vedere. Să aibă un decor flexibil, curat şi plin de imaginaţie, simplu, dar sofisticat. Să propună personaje pline de fantezie şi adevăr, nu clovni, care îi sperie pe cei foarte mici, dar nici filosofi melancolici ori poeţi cu ochii în nori, care, de asemenea, sunt nepotriviţi şi nu rezonează cu vârsta de bebe, când totul e o uimire în lumea de aproape, de pe pământ. Dar mai presus de toate şi de toate, îmi place ca un astfel de spectacol să aibă ceva omenesc profund, nu trucuri ori invenţii tehnice nemaivăzute, ci suflet, comunicare, construcţie împreună. Aşa cum fac de altfel şi copiii, pe terenul lor de joacă, după ce se împrietenesc.

Kubik ne dezvăluie un joc de cuburi copilăresc şi teatral de la A la Z, construind şi deconstruind inteligent, cu farmec şi umor, zeci de jocuri pornind de la cuburi, specifice copilăriei. Dar şi teatrului, în egală măsură.  Căci precum în joc, ca şi în teatru, cuburile se transformă, devin ascunzători, piese, scaune, recipiente, ecrane, sau ce cu gândul nu gândeşti. Lor li se alătură sunete, proiecţii, mereu surprinzătoare. Spectacolul are ritm şi alternează iutele cu lentul, şotiile cu dansul, ascunsul cu dărâmatul, fuga cu statul pe loc, şi aşa mai departe, ca într-un dans.

Da, şi mi-a mai plăcut foarte mult că actorii, un băiat şi o fată (foarte diferiţi ca vârstă, dar echipă), au avut o relaţie pe bază de dialog, chit că fiind în limba spaniolă nu toţi copiii au înţeles cuvintele. Dar au descoperit că pricep, din situaţie. Iar adulţii ca mine au aflat similitudini specifice originii latine, de exemplu partea posterioară se spune în spaniolă culo! Mi-a plăcut jocul lor fin, fără grimase groase, un stil inteligent, de bun gust, ca o frişcă  bine bătută.

Mi-a plăcut şi nostalgia pe care o trezeşte această temă a cuburilor, pe care generaţia mea o are adânc întipărită. Când zici cuburi, zici construcţii, dărâmat, poduri, trenuri, drumuri, şi tot aşa. Poate că şi copiii de azi se mai joacă cu ele, un joc aparent simplu, dar atât de bogat, precum a fost şi spectacolul.

Dacă a fost şi ceva ce nu mi-a prea plăcut? A fost un mic moment, când spectacolul ajunsese într-o zonă gravă, solemnă, emoţionantă, şi era linişte, noapte, mister. Apoi nu ştiu  cum, a apărut o vacă, a spus mu mu şi a stricat tot farmecul. Dar poate dacă eram copil, mă amuzam de vaca asta, venită ca o muscă în lapte.

Nu ştiu cum se spune splendid în spaniolă, dar aşa am spus, la sfârşit, actorilor, în româno –engleză.  Da, teatrul înseamnă actorie pentru mine, chiar dacă e pentru copii mici de tot.

 

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru 100, 1000, 1 000 000 de poveşti, la Centru Naţional al Dansului, azi 3 octombrie 2016.

Daniela Mişcov

2.jpg

Unora le place toba

Când vii la acest spectacol, Bate Toba, al Companiei  Theater De Spiegel, din Belgia, (invitat la Festivalul Internaţional de Teatru 100, 1000, 1 000 de poveşti,  al Teatrului Ion Creangă din Bucureşti şi jucat la Palatul Copiilor, azi duminică 2 octombrie 2016, cu sala plină) trebuie sa te descalţi în hol, fiindcă urmează să intri într-o instalaţie, după cum ţi se spune.  Apoi grupul din care faci parte ia loc înăuntrul instalaţiei, în burta sunetelor, pe jos, unde sunt mochete crem lăţoase, din bumbac,  iar ceilalţi se aşează pe scaunele din jur. Rolurile urmează a se schimba la jumătatea spectacolului. Actorii instrumentişti întâmpină copiii încă de la venire, cântând, dintr- o tobă şi un saxofon. Mă uit că ei nu sunt desculţi şi au nişte pantofi foarte frumoşi, asortaţi cu costumul. Ne supunem, vorba unei mămici, arta cere sacrificii.

0_n

Pe scenă, dupa spectacol

Deasupra scenei este un fel de galaxie de tobe, aşezată pe lungi picioare metalice, între care se află alte şi alte tobe, suspendate ca un tavan,  ori agăţate vertical,  unele legate între ele şi închipuind un conglomerat de sfere. Tobele, mici şi mari,  sunt aşezate cu adevărat în toate poziţiile, de jos, unde stau ca nişte scaune şi pînă sus, parcă plutind ca planetele. Noi ne găsim loc înăuntru, în spaţiul gol din centrul  acestei maşinării muzicale uriaşe, aproape lipiţi de tobele verticale, ca nişte discuri, şi implicit lipiţi de sunete. Spectacolul este, de fapt, o simfonie de tobe, cărora li se asociază şi alte instrumente, folosite în toate felurile: ca recipiente, instrumente, suprafeţe, discuri, suporturi, ecrane, pentru a scoate cele mai diverse şi neobişnuite sunete posibile, cât şi pentru a compune jocuri de volum, de lumină, de mişcare.Stând chiar lângă tobe, simţi vibraţia suprafeţei netede, sunetele cad peste tine, c a nişte picături sau  ca nişte boabe. Inventivitatea acestei construcţii cu becuri, retroproiector, clape, pâlnii, jgheaburi, sfere, mărgele, puse pe rând, la treabă, să emită sunete sau lumină,  este într-adevăr uimitoare.  Creativitatea materiei, designului şi limbajelor  este un element specific al teatrului pentru copii în general şi al celui pentru bebeluşi în special. Decorul este plin de imaginaţie, o creaţie în sine, în special la spectacolele unde rolul actorului a fost luat de lucruri sau de alte limbaje, ca în acest caz.

1n

Acesta este un spectacol fără poveste şi care nu se poate povesti, el  se compune din mişcările echipei de actori muzicieni, extrem de diverse şi de bine sudate, cu mici accente actoriceşti şi cu atenţie totală acordată instrumentelor şi compunerii efectelor.  De câte ori muzica se asociază cu jocurile de umbre, şi deci cu puţină actorie, momentul se încarcă de mai multă emoţie, iar atunci când actorii spun şi câteva cuvinte,de fapt, câteva silabe: da, ba da, to-ba, şi tot aşa,  atunci eu una cel puţin simt că mă aflu la teatru în sensul cel mai pur posibil.

4

După valurile, picăturile, cascadele de sunete în toate gamele şi tonurile, atunci când se aude vocea omenească, pronunţând cele câteva silabe, ca un joc de ritm, imitînd parcă toba, ei, atunci se face o linişte nemaipomenită, iar copiii sunt absolut vrăjiţi . Deşi atunci, în exact acel moment,  pare că nu se întâmplă nimic deosebit, fiindcă obiectele tac. Dar vorbesc oamenii. Orice am face, omenescul deţine întotdeauna forţa cea mai mare de fascinaţie, iată, şi pentru bebeluşi.  Pentru mine, acela a fost punctul culminant, când spectacolul a atins graţia. Era ca şi cum a apărut frumuseţea să facă ordine în jungla sunetelor dezlănţuite.

In ciuda faptului că volumul sunetelor era puternic, iar unele aveau un traseu puţin melodios şi armonios, niciun copil, chiar dacă avea doar câteva luni, nu s-a speriat şi nu a plâns. Atenţia copiilor reprezintă aplauzele la astfel de spectacole.

Mai jos două linkuri  de pe site-ul acestui teatru pentru care muzica înseamnă a fi, Theater de Spiegel.

http://www.despiegel.com/

http://www.despiegel.com/nl/production/490/niet-drummen

6

Putin jazz, după spectacol

In zilele următoare, vă ofer aici cronici ale altor spectacole din festival, dedicate grupului 0-3 ani.

Daniela Mişcov

 

7