O dimineaţă la muzeu


De această dată mi-am propus să văd un muzeu municipal, incitată de prezentarea din ghidul turistic primit în dosarul de materiale informative. Mai ales că intrarea este gratuită la Muzeul Oraşului Helsinki, fiindcă despre el este vorba, de asemenea, la cele 6 muzee care fac parte din reţeaua municipală.

Image

Când intru pe strada Sofiankatu, un panou cu explicaţii în vreo 3 limbi îmi spune că aceasta este una dintre cele mai vechi străzi din Helsinki, ceea ce mă face să simt emoţie, ca şi cum m-aş afla alături de toţi cei care au trecut pe această stradă de-a lungul timpului. Pe jos sunt pietre cubice. In jurul muzeului, adăpostit de o clădire mică, la fel ca cele din jur, sunt cafenele, restaurante, magazine de design şi de suveniruri. Imi place mult oraşul Helsinki pentru pasiunea cu care îşi apără şi cultivă trecutul, tradiţiile, identitatea. Vreau să verific cum se poate observa această dragoste de oraş, la muzeu. Când dau să intru, primesc răspunsul: văd afişul unei expoziţii de fotografii din trecutul oraşului, intitulată Mad about Helsinki.

Image

Deci oamenii ăştia chiar îşi iubesc mult oraşul şi nu se sfiesc să o declare.

Odată intrată, văd in partea dreaptă, la recepţie, un domn- lucrează la un PC. Curios, nu îmi cere nimic, nu îmi interzice nimic. Eu sunt cea care cere, vreau să îmi las pardesiul la garderobă. Imi arată cum să procedez, indicându-mi locul cu pricina. Sunt nişte cuiere, cârligele sunt nenumerotate, nepăzite, fiecare îşi lasă acolo ce doreşte. Imi iau aparatul foto, căci e voie, ce bucurie!

Muzeul mă acaparează de la început, fiindcă este viu şi plin de sunete-atât ale exponatelor, care asociază obiectele vechi cu prezentari în tehnică multimedia, cât şi ale vizitatorilor- un grup masiv de pensionari se bucură şi comentează aprins, expoziţia de fotografii de la etaj. Imi place mult că istoria înfăţişată este una domestică, parcă m-am săturat de cea oficială, de manual şi cumva seacă. Mă îndrept spre un obiect care seamănă cu o sanie şi aflu că este primul dispozitiv de topit zăpadă introdus în oraş, în 1929 dacă am reţinut bine. Alături de el, o foto de epocă îl înfăţişează înconjurat de troiene, pe o stradă din centru, alături de omul care îl deservea. Dintr-odată îmi dau seama că zăpada în acest oraş a fost o temă importantă, evident. Sincer, nu m-aş fi gândit niciodată la această soluţie de curăţare originală a zăpezii. La noi încă se mai aruncă în stradă, să o „topească” maşinile care trec peste ea. Apoi văd, într-o vitrină, o haină masivă, de iarnă, pur şi simplu rusească, cu guler de blană- şi înţeleg, dincolo de ceea ce ştiu, că influenţa Imperiului ţarist a fost puternică. Rusa este o limbă încă intens vorbită pe străzi, datorită numărului mare de turişti din această zonă. Curios, nu am auzit pe nimeni vorbind în româneşte, aşa cum mi s-a intâmplat să aud în alte capitale europene, mă intreb de ce, în Helsinki ai ce vedea, mâncarea e foarte bună, iar conexiunile sunt accesibile. Este unul dintre puţinele oraşe unde observ vapoare foarte active, făcând curse regulate, aşa cum se întâmplă cu mijloacele de transport aeriene şi terestre.

Revenind la muzeu, focalizat pe istoriile oamenilor simpli dar totodată şi reprezentativi, prin meseriile lor sau prin identitatea lor, în istoria cea mare a oraşului, îmi atrage atenţia bucătăria.

Image

Chiar este reconstituită o bucătărie postbelică, cu tot ce trebuie, de la mobilier la vase de porţelan şi inox-foarte frumoase, ceea ce mă face să înţeleg mai bine cât de important a fost designul în istoria ţării. Dulapul are o structură şi o culoare identică cu cea din bucătăria casei de creaţie unde am fost cazată, fiecare sertar are aceeaşi structură şi poziţionare, tot aşa sunt rafturile de deasupra, alocate vaselor. Este ca şi cum cineva ar fi luat dulapul din casă –casă de sfîrşit de secol 19- şi l-ar fi adus la muzeu. Citesc alături, în legendă, că bucătăria a fost dintotdeauna în Finlanda sufletul casei. Se simte, nu ştiu cum să explic, dar aş putea, cu ce am în preajmă, să fac un  ceai sau o cafea, şi să mă orientez repede pentru meniul de prânz.

Observ că în muzeu sunt puţine exponate, dar foarte bine alese şi prezentate. Intotdeauna un obiect- dintre care nu toate se află închise în vitrine- este adus la viaţă prin intermediul unor detalii speciale plasate în jurul său. Majoritatea detaliilor ţin de tehnicile multimedia. Datorită acestor tehnici, coloanele muzeului sunt animate- de fapt, ele sunt transformate în ecrane din care răsar diverse personaje: care te privesc drept în ochi, merg, se rotesc ori…fumează.

Image

Colţul cu biroul de lucru, cu maşină de scris şi telefon de ebonită, are în spate un personaj- în proiecţie video- care fumează enorm, dispărând literalmente în spatele vălătucilor. Imi dau astfel seama că nu am prea văzut prin oraş aşa multă lume, ca la noi, fumând. Iar in restaurante nu fumează nimeni, de asemenea, nici în alte clădiri. Iarăşi observ, biroul de lucru seamănă fantastic cu cel din camera mea de la vila Eläintarhan. Este din lemn sculptat, iar suprafaţa exterioară este învelită în piele fină.

Image

Despre vila Eläintarhan trebuie să spun că şi ea este, într-un fel, un muzeu al oraşului, dar un muzeu viu, locuit, în care se perindă diverşi artişti. A fost construită în anul 1889 şi este una dintre puţinele case din lemn în stil Linnunlaulun care au supravieţuit. Este proprietatea Municipalităţii Helsinki, care o foloseşte pentru artiştii rezidenţi străini. O idee superbă, mai ales că această casă se află lângă lacul Töölo, unde priveliştile sunt de neuitat. (www.elaintarhanhuvila.fi).

Image

De fiecare dată când am fost în această ţară, gazdele mi-au oferit şansa unor vizite la obiective turistice sau accesul la informaţii despre ţara lor, şi de care am putut beneficia fără efort, în ciuda programului plin pe care l-am avut. Se poate numi ospitalitate, dar şi dragoste de ţară, manifestată discret, dar eficient. Este limpede că noi toţi, invitaţii străini de acum-din Italia, Franţa, Austria, Anglia- vom pleca acasă cu impresii excelente şi dorinţa de a reveni, cât şi de a continua colaborarea cu aceşti oameni calzi, despre care ştiam pe vremuri că sunt reci şi interiorizaţi. Ce înseamnă şi prejudecăţile…!

Am aflat din muzeu istoriile unor locuitori ai oraşului din toate categoriile sociale, scrise captivant, i-am privit, reînsufleţiţi pe ecran- un pompier, o soţie bogată din marea burghezie care a inovat sistemul asistenţei sociale; un dramaturg- pe ecran era transmisă înregistrarea unuia  dintre spectacolele după o piesă a sa, sursă puternică de sunete în muzeu, am inţeles astfel că au şi ei un Caragiale al lor. Spectacolul arăta ca o “Scrisoare pierdută” finlandeză.

Image

Expoziţia de fotografii m-a interesat la fel de mult, căci fotografiile mari şi impecabile tehnic îţi permiteau să îţi faci o idee despre cum se trăia şi ce parcurs enorm a străbătut ţara şi cât de mult a crescut nivelul de trai. Oamenii erau, la începutul secolului 20, ponosiţi, îmbătrîniţi prematur şi trăiau înghesuiţi în câte o cameră. Examinez pantofii, toţi sunt scâlciaţi, oamenii erau săraci şi probabil purtau o pereche ani în şir.

Fotografiile îi aparţin artistei foto Signe Brander şi au fost reconstituite şi mărite datorită tehnologiei digitale. Arată halucinant de clar şi de aproape de tine, privitorul, ca şi cum ai putea să întinzi mâna şi să îi atingi pe protagonişti- femei, bărbaţi, copii.

Citesc în „Sofia”, revista muzeului- iau un exemplar, gratuit, pentru acasă-  că textele, obiectele şi fotografiile sunt o preocupare constantă a curatorilor muzeului, ceea ce înseamnă că, periodic, muzeul îţi oferă perspective noi asupra oraşului, însufleţindu-ţi dorinţa de a reveni- ai de ce.

Image

Un loc din muzeu care mi-a atras atenţia în mod special este cel de relaxare şi impresii. M-am lăsat cucerită de elanul ludic pe care îl sugerează şi am scris pe tablă. De asemenea, detaliile le-am redactat în calculatorul aflat în partea dreaptă. Ceea ce mă va menţine într-o relaţie permanentă cu acest muzeu-fiindcă, în fişa pe care am completat-o electronic, la întrebarea dacă doresc să primesc Newsletter, am răspuns Da.

Image

Nu ştiu când a trecut dimineaţa. După vizita de la muzeu, m-am simţit imbogaţită şi foarte aproape de locuitori şi trecutul lor. In mod straniu, după ce am pătruns în clădiri, am mers pe străzi şi am trăit o săptămână intensă în Helsinki, am impresia acum că şi eu fac parte din istoria oraşului.

Ca de fiecare dată, la final, am mers la librăria muzeului. Ca de fiecare dată, librăria este plină. Cărţi pentru toţi, copii şi adulţi, specialişti şi profani ca mine. Am luat o carte pentru copii, dar aceasta va fi o poveste pentru altă dată. La un atelier de POVESTI EUROPENE.

Image

2 thoughts on “O dimineaţă la muzeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s